23 aprilie 2009

ceva trist..


“Am observat întâi cã este o harta româneascã. Am desfãcut-o cu nordul în jos, ceea ce m-a fãcut sã nu înteleg nimic. Mi-a întors-o Schmidt. Ochii mei cãutau tãietura de la granita de vest pe care cu totii o asteptam. Mi-am dat seama însã cã este altceva. Am urmãrit cu ochii granita care pornea de la Oradea cãtre rãsãrit, alunecând sub linia feratã si am înteles cã cuprindea si Clujul … Am început sã nu mai vãd. Când mi-am dat seama cã granita coboarã în jos ca sã cuprindã secuimea am mai avut, în disperarea mea, un singur gând: Brasovul! O micã usurare: Brasovul rãmâne la noi.


Când am privit în toatã grozãvia împãrtirea Transilvaniei, am înteles cã puterile care îmi erau mult slãbite mã pãrãsesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s-a fãcut neclar, ca un nor galben cenusiu, din cenusiu, negru… În clipa aceea, mi-am pierdut cunostinta. Nu mai trãisem o asemenea senzatie fizicã decât cu 22 de ani în urmã, când o injectie cu novocainã la o operatie mã fãcuse sã trec pentru o clipã pe lumea cealaltã, de unde mi-am revenit cu ajutoare medicale date in extremis.

Acum aveam pentru a doua oarã impresia netã cã am trecut dincolo. Cineva a cerut pentru mine un pahar cu apã. Dornberg a deschis usa alergând prin multimea care umplea sãlile strigând: ‘un pahar cu apã, un pahar cu apã…’

Peste un minut mi l-au adus. Valer Pop mi l-a dat în silã sã-l beau. Am început sã vãd din nou si am avut puterea sã duc mai departe calvarul.

Mi s-au prezentat actele spre semnare. Am scos tocul meu cu cernealã verde, cu care scrisesem atâtea lucruri frumoase si atâtea gânduri bune pentru tara mea. Am iscãlit tot, fãrã sã mai citesc. Valer Pop citea pentru mine. De altfel, nu mai era nimic de verificat: actele erau cunoscute, harta tot asa.”

(Mihail Manoilescu, Dictatul de la Viena. Memorii iulie-august 1940, Bucuresti, Editura Enciclopedicã, 1991, p. 212)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu